Elena își trecu palma peste frunte și își opri privirea, rând pe rând, asupra fiecăruia de la masă.
Nu mai era teamă.
Doar o oboseală surdă.
Ani la rând adunați în piept, apăsând.
— Din clipa asta, nimeni nu mai intră la mine în casă fără să anunțe înainte, spuse rar. Și nimeni nu mai stă la masă în timp ce eu alerg singură prin bucătărie.
Liniștea deveni și mai grea.
Soacra izbucni într-un râs scurt, neîncrezător.
— Vai de mine, ia-o pe asta! De când îți permiți tu să pui reguli familiei?
— Din ziua în care am înțeles că, dacă eu nu mă respect, nu mă va respecta nimeni.
Mihai începu să se foiască pe scaun.
O resto si pe aver rig
— Elena, las-o mai moale…
Se întoarse spre el, cu vocea tăiată clar:
— Nu. Tu m-ai lăsat „mai moale” paisprezece ani.
Cuvintele ei au căzut ca o palmă.
Rudele își mutau privirile când la ea, când la Mihai.
Pentru întâia oară, nimeni nu mai râdea.
— Vin acasă ruptă de oboseală, continuă Elena. Plătesc facturi, gătesc, spăl, fac curat, iar voi veniți aici ca la restaurant. Și, dacă deschid gura, devin brusc cea rea, neprimitoarea sau nebuna.
— Acum exagerezi! sări Daniela.
— Nici vorbă, spuse Elena. Vreți să știți câte zile de concediu am irosit pentru mesele astea? Câți bani am cheltuit fără să mă întrebe cineva dacă îmi permit? Sau de câte ori am plâns seara în baie ca să nu mă audă nimeni?
Mihai își coborî privirea.
Soacra se înroși la față.
— După tot ce-am făcut pentru voi…
— Ce ați făcut pentru noi? întrebă Elena, calm. Mi-ați criticat mâncarea, hainele, felul în care îmi cresc copilul și chiar felul în care respir. Iar Mihai a tăcut de fiecare dată.
