Iar eu am simțit cum sângele îmi părăsește corpul.
Ne-am retras într-o sală goală imediat ce copiii au plecat.
Teodor colora liniștit la o măsuță, străin de tot ce se întâmpla.
Eu stăteam în fața lor și aveam impresia că lumea mea se crapă din nou în două.
„Spuneți-mi adevărul”, am șoptit.
În ochii Ioanei s-au strâns lacrimi.
Alex abia părea că poate respira.
Și atunci am auzit totul.
În ultimele luni din viață, Matei avusese o relație cu Ioana.
Una serioasă.
Iar după accident, ea a aflat că era însărcinată.
„Nu am știut cum să vă găsesc”, a spus printre lacrimi. „M-am speriat. Aveam douăzeci de ani. Părinții mei voiau să… să renunț la copil.”
Mi-am întors privirea spre Teodor.
Semnul mic de sub ochi.
Felul în care zâmbea.
„Matei știa?” am întrebat cu glasul abia auzit.
Ioana a dat încet din cap.
„A aflat cu două zile înainte de accident.”
Camera s-a rotit în jurul meu.
Fiul meu murise știind că urma să devină tată.
Iar eu nu aflasem niciodată.
Alex și-a șters ochii cu dosul palmei.
„Eu sunt fratele Ioanei. După ce s-a născut Teodor, am ajutat-o să-l crească. La înmormântare am fost eu, pentru că ea n-a avut puterea să vină.”
Lacrimile au început să-mi curgă fără zgomot.
Nu un plâns mare, ci acele picături grele care se adună după ani lungi de durere.
Teodor a venit încet lângă mine.
„Doamna educatoare… de ce plângeți?”
