M-am aplecat la nivelul lui.
Și, pentru prima dată după cinci ani, am simțit în mine ceva ce crezusem că a murit odată cu Matei.
Am întins mâna și i-am atins obrazul mic, cald.
„Pentru că semeni cu cineva foarte drag.”
El a zâmbit ca Matei.
Exact la fel.
Ioana a izbucnit și ea în plâns.
„Îmi pare atât de rău…”
Am clătinat din cap.
Nu mai era timpul pentru vină.
Nu în clipa aceea.
Mi-am ridicat din nou privirea spre băiețel.
La nepotul meu.
Sânge din sângele fiului meu.
Și am înțeles.
Viața îmi luase un copil.
Dar, într-un fel pe care nu l-aș fi putut imagina vreodată, îmi lăsase înapoi o parte din el.
În lunile care au urmat, Teodor a început să vină tot mai des la mine.
Făceam clătite sâmbăta, așa cum îi făceam și lui Matei când era mic.
Îi citeam aceleași povești pe care i le citeam și fiului meu, cu aceleași pauze, aceleași intonații, ca și cum aș fi ținut în palmă timpul.
Într-o zi, pe când desena la masa din bucătărie, s-a uitat la mine și a întrebat cu seriozitatea copiilor:
„Pot să-ți spun bunica?”
Atunci am izbucnit în plâns.
Dar, de data asta, nu din durere.
Ci pentru că, după cinci ani în care am trăit ca o umbră, inima mea a început, în sfârșit, să bată din nou.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
