Femeia l-a luat pe băiețel în brațe cu o mișcare firească și i-a atins fruntea cu un sărut scurt.
Părul îi era prins în grabă, iar ochii aveau oboseala adunată a unei mame care n-a mai dormit cu adevărat de mult timp.
Însă nu ea m-a lăsat fără aer.
Ci bărbatul care stătea lângă ea.
Fiindcă îl cunoșteam.
Nu apropiat. Nu personal.
Dar îl mai văzusem o singură dată, demult.
La înmormântarea lui Matei.
Atunci rămăsese într-un colț, îmbrăcat în negru, cu ochii duși în altă parte. Presupusesem că e un coleg de facultate pe care nu-l întâlnisem.
Acum însă îi vedeam chipul limpede.
O resto si pe aver rig
Și el mă privea pe mine.
În clipa următoare, fața i s-a decolorat brusc.
Teodor îi strângea pe amândoi de mână și povestea cu veselie despre desenul făcut la grădiniță, fără să simtă încordarea dintre noi.
Femeia mi-a aruncat un zâmbet politicos.
„Bună ziua. Dumneavoastră sunteți doamna educatoare?”
Am încuviințat.
Abia îmi găseam echilibrul.
Bărbatul a înghițit greu și a făcut un pas către mine.
„Cred… cred că trebuie să vorbim.”
Glasul îi tremura.
Femeia s-a uitat de la el la mine, nedumerită.
„Alex? Ce se întâmplă?”
El și-a tras palma peste față, ca pentru a-și strânge curajul.
„Ioana… ea este mama lui Matei.”
În secunda aceea, femeia a încremenit.
