Am vegheat o noapte întreagă cu un plic în palmă, temătoare să-l deschid. Cafeaua de dimineață a fost doar un pretext; amarul adevărat era în piept. În curte, pe banca din lemn reparată de Mihai, m-am agățat de amintiri și de liniștea care mirosea a frunze ude.
„nicio mamă nu merită să stea pe scânduri rupte”
M-am întors în casă când răsăritul abia se ghicea în perdele. Camera lui Darius era încă în penumbră, draperiile trase. Atunci am tăiat plicul cu vârful unui cuțit de bucătărie, cu răsuflarea prinsă între dinți.
O resto si pe aver rig
Scrisoarea care a schimbat totul „Mamă, dacă citești asta, înseamnă că n-am mai apucat să-ți spun tot. Am avut îndoieli, dar le-am ascuns. Sofia a devenit o străină. Banii, casa, mașinile — totul a început să conteze mai mult decât noi. Am văzut cum se uită la Darius și mi-a fost teamă. Nu pentru mine, ci pentru el. Ține-l aproape. Fă-l să nu uite cine e.”
Mâinile îmi tremurau, dar sensul cuvintelor era tăios. Am ridicat ochii spre geamul unde dormea Darius. Mi-am spus atunci că nu are voie să poarte greutatea acestor rânduri înainte de vreme. Nu încă.
La câteva zile, pragul casei a început să fie călcat des. Sofia apărea cu gesturi studiate și cu vorbe lucioase. Întreba despre acte, despre „proceduri”, despre ce ar fi potrivit „pentru copil”. Niciodată nu-l numea pe nume. Detaliu mic, dar apăsător.
