M-am aplecat instinctiv peste banchetă și mi-am tras băiatul mai aproape, ca și cum apropierea asta ar fi putut îngheța timpul.
Nu respiram.
Ușa casei s-a deschis fără niciun zgomot, ca și când cei doi știau exact ce fac.
De parcă oamenii ăia cunoșteau fiecare metru pătrat dinăuntru.
Am simțit un gol rece în stomac, un vid care înghite aerul și gândurile.
— Mamă… hai să plecăm, a șoptit fiul meu, abia auzit.
