Se sprijinea în cârje.
Mihai a ridicat telefonul pentru a o fotografia.
Dar când i-a zărit chipul, mâna i s-a pus pe tremur.
O recunoscuse.
A băgat telefonul în buzunar, s-a retras și a plecat aproape în fugă, ca și cum ar fi întâlnit ceva de neconceput.
S-a ascuns după un morman de nisip și l-a sunat pe director.
Vocea lui nu mai avea aerul profesional obișnuit.
Era speriată.
— Domnule doctor Cârstea… sunt aici. Am aflat aproape tot, dar nu vă pot spune la telefon. Nu o să mă credeți. Veniți repede. Trebuie să vedeți cu ochii dumneavoastră.
Iar dincolo de acel gard stătea adevăratul motiv pentru care Lenuța își pusese în joc postul, numele și viitorul.
Doctorul Cârstea a ajuns în mai puțin de patruzeci de minute.
Pe tot drumul aproape că nu a rostit nimic.
O resto si pe aver rig
Mihai îl aștepta la colțul străzii.
Era palid.
— Unde este? a întrebat directorul.
Mihai a arătat spre casa veche.
— Cine este?
Mihai a înghițit greu.
— Mai bine vedeți singur.
Au traversat strada și s-au apropiat de gard.
Prin spațiile dintre scânduri se vedea curtea.
Lenuța stătea pe o bancă.
Lângă ea era bătrâna pe care o văzuse Mihai mai devreme.
Iar, în mijlocul lor, se afla bărbatul cu cârjele.
Când doctorul i-a zărit chipul, a încremenit.
— Nu se poate…
