Un licăr trecu prin ochii ei obosiți. — A trecut multă vreme de când cineva a spus asta cu respect, — șopti.
— De ce… ați renunțat? — întrebă Artem, străbătut de curiozitate.
Margareta își coborî privirea în palmele împreunate. — Nu am renunțat, domnule. Am ales. Nepoata mea e tot ce am. Medicina, terapiile, nopțile în care o țin în brațe când plânge… toate costă. Când viața îți cere să alegi între cărți și un copil care suferă, nu mai e alegere. E datoria ta.
Artem tăcu, simțind cum fiecare cuvânt al ei îl lovea mai puternic decât orice replică din negocierile lui dure.
— Știți, — continuă ea, — pe vremuri, în satul bunicilor mei, oamenii nu întreabă „ce câștigi din asta?”. Întrebau „ce suflet pui în asta?”. Îți dădeai haina de pe tine dacă vecinul îți bătea la ușă. Asta am învățat acasă: oameni simpli, dar cu inimi mari.
Privirea lui Artem se rătăci spre fereastră. Își aminti de copilăria la țară, de bunica care frământa cozonaci de Ajun, de vecinii care se adunau la clacă, de glasul bisericii chemând lumea laolaltă. Un trecut pe care îl ascunsese sub straturi de beton și sticlă revenea, viu, în mintea lui.
— Și totuși, — spuse el încet, — dumneavoastră meritați alt loc decât pe podeaua rece.
Margareta îl privi cu blândețe surprinzătoare. — Nu locul dă valoare omului, domnule Volkov. Omul dă valoare locului.
Artem simți un nod în gât. Înțelegea că femeia din fața lui era mai mult decât un simplu angajat. Era un reper, o lecție vie.
— Aș vrea să vă ofer altceva, — spuse el brusc. — Un post aici, unde cunoștințele dumneavoastră să fie respectate. Traduceri, consultanță, pregătirea oamenilor mei. Vă rog să acceptați.
