Margareta clătină din cap. — Eu nu mai caut glorie, domnule. Caut liniște. Dar dacă munca mea poate aduce pâine pe masa nepoatei mele, atunci… fie. Accept.
Un zâmbet sincer, poate primul din mulți ani, îi lumină chipul lui Artem. Pentru prima dată simțea că puterea nu stă doar în bani sau în funcții, ci în felul în care ridici pe cineva de jos.
Mai târziu în acea zi, clădirea vuia de zvonuri. „Femeia de serviciu a ajuns în biroul directorului!” „O cunoașteți? E filolog, doctor în științe!” Oamenii începură să privească diferit spre mopurile și gălețile uitate în colțul coridorului.
Margareta începu să lucreze cu o pasiune rară. Corecta documente, traducea texte greu de înțeles, le explica angajaților nuanțe pe care nici măcar specialiștii nu le observaseră.
Iar Artem… se schimbase. Nu mai era omul rece, tăios. Învățase că dincolo de cifre și putere există povești, destine, sacrificii. În fiecare dimineață saluta oamenii pe nume. Îi asculta. Îi respecta.
Când, la sfârșit de an, compania atinse cel mai mare succes din istorie, Artem nu ridică paharul pentru propriile merite. Îl ridică pentru Margareta.
— Pentru înțelepciunea care ne-a arătat că adevărata valoare nu se măsoară în funcții, ci în oameni.
Și atunci, pentru prima dată, toată sala îl văzu zâmbind. Un zâmbet curat, omenesc, ca un colind auzit într-o seară de Ajun, care amintește că și în lumea rece a sticlei și marmurei poate exista căldură.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
