O tăcere grea s-a lăsat între ei. Victor s-a ridicat, i-a turnat o altă ceașcă de ceai și a spus simplu:
„Vei rămâne aici. Cât timp ai nevoie. Nu te voi mai lăsa pe străzi.”
Lia s-a uitat la el și, pentru prima dată, o licărire de încredere i-a apărut în ochi. Nu speranță – încă nu – ci ceva din aceeași familie.
Zilele au trecut încet, una câte una, ca niște fire de lână țesute de viața însăși. Victor i-a lăsat hainele curate, i-a pregătit micul dejun, i-a arătat că nu trebuie să fugă de nimeni. Lia, inițial îngrozită de fiecare pas, a început să respire altfel. Să doarmă. Să mănânce. Să fie om.
Într-o după-amiază, a găsit-o în bucătărie cu un caiet. Desena tipare pentru șorțuri, cu buzunare largi și margini brodate. Genul pe care îl purta când lucra într-o cofetărie din Sibiu, cu ani în urmă.
„Ți-ai amintit ce-ți plăcea”, a spus el încet.
Ea a zâmbit timid.
„Îmi lipsește munca adevărată. Oamenii. Mirosul de cozonac…”
Viktor s-a luminat la față.
„Hai să facem ceva atunci. Te voi ajuta să găsești un loc. Și nu orice loc. Un loc bun.”
Lia a râs pentru prima dată. Un râs liniștit, ca o rază de soare printre nori denși.
