A durat câteva luni. A mers la un psiholog, a aplicat pentru ajutor social și, încet, încet, a devenit femeia care fusese odată. Mai serioasă, mai calmă, dar cu o lumină nouă în ochi. Victor a fost alături de ea la fiecare pas. Nu ca un salvator, ci ca un om cu răbdare și inimă.
Și apoi, într-o dimineață, s-a întâmplat.
Lia a ieșit din cameră într-un șorț alb cu bordură albastră – același cu cel din caietul ei. Era uniforma de la brutăria din Brașov unde lucra. Stătea dreaptă, îngrijită, cu părul legat la spate și, pentru prima dată, arăta… întreagă.
„Viktor”, a spus ea entuziasmată, „încep azi. Prima mea zi. Salariul nu e mare, dar e al meu. Și vreau să-ți mulțumesc. Fără tine… nu știu unde aș fi.”
A clătinat din cap, încercând să-și controleze emoțiile.
„Nu trebuie să-mi mulțumești. Trăiește pur și simplu frumos. Asta e tot.”
Lia a zâmbit.
„Voi trăi. Promit.”
Și în timp ce ieșea pe ușă, lumina dimineții i-a căzut pe șorț ca o binecuvântare. Și Victor a înțeles în sfârșit că uneori destinul aduce înapoi ceea ce este pierdut, dar într-o formă mai puternică, mai pură, mai adevărată.
Pentru că ea nu mai era fata pe care o iubise cu mult timp în urmă.
Era o femeie care se ridicase din țărână și își găsise drumul înapoi la viață. Și acesta era cel mai frumos sfârșit pe care l-ar fi putut primi.
