…încet, ca un pârâu care dă drumul apei după un lung blocaj.
Lia și-a înfășurat mâinile în jurul cănii, ca și cum numai căldura ei ar fi conectat-o la lume. S-a așezat pe marginea canapelei, dar părea gata să se retragă la orice zgomot, ca și cum pereții ar fi amenințat-o. Victor nu a spus nimic, pur și simplu a așteptat. Știa că uneori tăcerea deschidea mai multe uși decât întrebări.
„N-am crezut niciodată că voi ajunge aici…” a murmurat ea, privind în gol. „După liceu, am plecat la Cluj, îți amintești? Am spus că mă descurc, că voi avea o viață bună. Am lucrat într-un magazin de haine, apoi într-un birou… dar…” Și-a mușcat buza, încercând să nu plângă.
O resto si pe aver rig
Victor a dat din cap, fără să o grăbească.
„M-am căsătorit cu un bărbat… cel nepotrivit, să zicem. La început, totul a fost roz, ca în filme. Apoi au început problemele. Datorii. O mulțime de datorii.” Am semnat actele fără să le citesc, doar ca să-l ajut. Și într-o dimineață, executorii judecătorești au bătut la ușă.
Ea a respirat adânc, vocea i s-a frânt.
„Casa a dispărut. El a dispărut. Totul a dispărut. Am rămas doar cu câțiva lei în buzunar și o geantă cu haine. Și cad încet… înapoi acolo unde m-ai găsit.”
Victor a simțit un nod în stomac. Voia să o ia în brațe, dar nu a îndrăznit. Era prea fragilă, ca o pasăre cu o aripă ruptă.
„De ce nu ai cerut ajutor?”, a întrebat el încet. „Aveai prieteni. Părinți. Eu…”
„Mi-a fost rușine, Victor”, l-a întrerupt ea. „Mi-a fost rușine să recunosc că nu eram cine visam că sunt. E o rușine ca cineva să mă vadă așa.”
