Tăcerea care s-a lăsat peste terasă a fost atât de apăsătoare încât părea că taie respirația. Lilia a simțit cum toate privirile i se lipesc de pielea udă, rece, și n-a mai găsit curajul să-și ridice ochii. Tot ce își dorea era să dispară din lumina crudă și din cercul acelor oameni pentru care ea nu era decât o nimeni.
Eugen a pornit spre ea cu pași fermi, iar invitații s-au retras instinctiv, făcându-i loc, ca și cum până și aerul s-ar fi dat la o parte din calea lui. Ajuns lângă Lilia, i-a întins o mână, simplu, hotărât.
„Vino. Ridică-te.”
Tonul nu i-a fost nici blând, nici aspru; doar sigur, al unui om obișnuit să fie ascultat. Ezitantă, Lilia i-a prins palma. De mult nu mai simțise pe cineva oferindu-i ajutor fără să ceară nimic în schimb. Căldura degetelor lui i-a adus, pentru o clipă, suflul la loc.
„Cine te-a împins?”, a întrebat el, fără să-i dea drumul.
O resto si pe aver rig
Bogdan a izbucnit într-un râs fals, încercând să pară relaxat. „Hai, domnule Colț, nu exagerăm. A fost o glumă. Fata s-a împiedicat, o știu toți. Era neatentă.”
Eugen s-a întors spre el. Privirea rece, tăioasă, a făcut până și muzica să pară că se oprește în loc.
„Ai împins-o?”
Bogdan a deschis gura să răspundă, dar n-a mai apucat. Din mulțime, o doamnă în vârstă a făcut un pas înainte, hotărâtă.
„Da, a împins-o. Am văzut eu. Și încă râdea.”
