Nimeni nu a mai atins mâncarea.
Până și copiii Claudiei, care se jucau cu niște mașinuțe în sufragerie, păreau să simtă că ceva se schimbase.
Bunicul și-a împreunat palmele pe masă.
— Vreau să vă întreb ceva. Când a fost ultima dată când l-ați întrebat pe Andrei ce planuri are pentru viața lui?
Tata a oftat.
— Despre ce vorbești?
— Despre faptul că băiatul ăsta lucrează șase zile pe săptămână și nu a reușit să strângă bani nici pentru un avans la un apartament.
Mama și-a coborât privirea, ca și cum ar fi căutat acolo o explicație care să o scuze.
— Noi doar am încercat să ținem familia unită.
— Nu — a tăiat bunicul. — Ați încercat să mențineți confortul unei persoane pe seama alteia.
Claudia a izbucnit, vocea ei tremurând:
O resto si pe aver rig
— Mereu mă judecați! Credeți că este ușor să fii mamă singură?
— Nu — a răspuns bunicul cu calm. — Nu este ușor. Dar nici nu este corect să transformi sacrificiul fratelui tău într-o obligație fără sfârșit.
Am stat tăcut.
Pentru că, în adâncul meu, știam că avea dreptate.
Ani întregi îmi amânasem viața.
Refuzasem ieșiri cu prietenii.
Renunțasem la vacanțe.
Am amânat cursuri profesionale pe care le doream.
Toate astea pentru că, la sfârșitul fiecărei luni, o parte semnificativă din salariul meu dispărea.
Iar eu mă convingeam că asta înseamnă să fii un fiu devotat.
Bunicul s-a întors spre tata, ținându-și privirea în ochii lui.
— Câți bani a plătit Andrei în ultimii șase ani?
