Tata nu a răspuns; tăcerea lui spunea mai mult decât orice cifră.
— Eu am făcut calculul — a continuat bunicul. — Aproape 290.000 de lei.
Tăcerea a devenit totală. Toți am rămas fără cuvinte.
Chiar și eu, care nu mă gândisem niciodată la suma totală.
Mama a început să plângă, lacrimile curgându-i fără control.
— Nu am vrut să fie așa.
— Dar așa a fost — a spus bunicul simplu, fără reproșuri frizând acuzația.
Liniștea din încăpere a devenit apăsătoare, ca înaintea unei furtuni care nu izbucnește, dar se simte în fiecare colț.
După câteva clipe, bunica a vorbit pentru prima dată în acea seară, vocea ei blândă rupând tensiunea.
— Andrei, dacă mâine ai pleca, unde te-ai muta?
Am clipit, surprins de întrebare.
— Nu știu.
— Eu știu — a răspuns bunicul.
Toți au întors capul spre el, curioși și neliniștiți în același timp.
— În apartamentul meu.
Tata s-a încruntat, ridicând vocea între confuzie și protest:
— Cum adică?
— Apartamentul pe care îl închiriez în centru. Contractul expiră luna viitoare.
— Nu am terminat.
Vocea lui era calmă, dar hotărâtă, fără loc pentru negocieri.
— Andrei se va muta acolo. Fără chirie timp de un an.
Am rămas fără aer; cuvintele lui au avut greutatea unui verdict eliberator.
— Bunicule…
— Lasă-mă să termin.
