Am ajuns acasă înainte de prânz.
Casa mi s-a părut străină, ca și cum fiecare colț ar fi respirat cu o altă frecvență decât înainte.
Camera copilului era gata.
Pătuțul montat, așteptând cu tăcere.
Hăinuțele erau spălate și împăturite, aranjate cu grijă.
Jucării de pluș stăteau pe rafturi, liniștite, colorate, parcă nerăbdătoare.
Totul părea pregătit pentru o fetiță care nu avea să mai vină.
O resto si pe aver rig
M-am prăbușit pe podea și am plâns până nu mi-au mai rămas lacrimi.
Seara, am observat brățara de maternitate lăsată pe masă.
Nu știu ce m-a determinat să o iau în mână.
Am întors brățara pe toate părțile, fără vreun scop anume, poate dintr-un automatism al durerii.
Atunci am zărit ceva ce nu observasem înainte.
Pe partea interioară era lipită o etichetă minusculă.
Nu o remarcasem în grabă, nu o băgasem în seamă printre alte amintiri.
Pe acea etichetă era scris un număr.
Nu era numărul meu de pacient.
Nici al salonului.
Părea mai degrabă un cod, rece și străin.
Curiozitatea a avut putere asupra durerii.
A doua zi am sunat la spital, cu inima încă frântă, căutând un fir de sens.
După multe transferuri și așteptări, o angajată de la arhivă mi-a răspuns cu o voce profesională.
— Acesta este numărul dosarului de monitorizare neonatală, mi-a spus ea.
Am simțit cum pieptul mi se strânge și inima îmi bate mai tare.
