— Dar copilul meu s-a născut mort, am rostit eu, ca pe o constatare pe jumătate acceptată.
La celălalt capăt al firului a urmat o tăcere grea, apoi răspunsul s-a format încet.
— Doamnă… după numărul acesta există înregistrări.
— Ce fel de înregistrări? am întrebat, cu voce tremurândă.
— Nu pot discuta la telefon. Trebuie să veniți personal, a spus ea, fără să lase loc de negocieri.
În aceeași după-amiază eram din nou la spital, cu pașii apăsați și cu vederea încețoșată de nerăbdare.
După aproape două ore de așteptare, o femeie din conducerea unității mă chemă într-un birou.
Avea fața palidă, iar ochii îi trădau oboseala.
— Trebuie să vă cer scuze, a început ea, cu o voce scăzută.
— Pentru ce? am întrebat, fără să înțeleg încă unde mă ducea discuția.
A împins spre mine un dosar, greutatea hârtiei părea mai mult decât documente.
— În noaptea nașterii dumneavoastră s-a produs o eroare gravă, mi-a spus, iar cuvintele au căzut ca niște pietre.
Nu înțelegeam pe moment ce însemna acea afirmație pentru viața mea.
Mi-am deschis dosarul și am citit numele meu tipărit acolo, neatins de îndoială.
Apoi am văzut numele fetiței mele, scris cu aceeași mână rece a birocratiei.
Și o fișă medicală completată la câteva ore după naștere, ca și cum timpul ar fi fost notat ca o dovadă.
La rubrica „stare nou-născut” se înregistra o notă care mi-a smuls pământul de sub picioare:
„Transferat la terapie intensivă neonatală.”
Simțeam cum lumea se învârte, cum se dau peste cap toate certitudinile pe care mi le construisem din durere.
— Ce înseamnă asta? am întrebat, abia putând să rostesc.
Femeia a început să plângă.
— Copilul dumneavoastră nu s-a născut fără viață, a spus ea cu glas sfâșiat.
Nu mai auzeam nimic altceva decât ecoul acelei propoziții care răsuna în mine și mă doborâ.
— Nu… am murmur, incapabilă să accept schimbarea brutală a realității mele.
