— Ești prima femeie care îndrăznește să-mi vorbească așa, — a spus el cu o nuanță de surpriză.
— Poate pentru că sunt prima care n-are nimic de pierdut, — i-a răspuns Eliana.
Aceeași seară o găsi singură în grădina palatului. Era un colț desprins dintr-un vis: fântâni care murmurau ca niște secrete, trandafiri cu parfum de tămâie și stele care apăreau una câte una pe cerul limpede. Pentru prima dată simțea că tăcerea nu o apasă, ci o ascultă.
Zilele ce au urmat au avut ceva de neliniște. Nimeni nu i-a spus clar dacă fusese primită sau nu. Era invitată la cinele regale, însă mereu era așezată la capătul mesei, departe de tron. Îl vedea pe șeic doar din profil — mereu impasibil, rece, dar uneori privirea lui o căuta, iar ea simțea că e observată.
O noapte, o furtună de nisip s-a năpustit asupra palatului. Vântul urlă ca o fiară, iar slujnicele se ascundeau tremurând. Eliana a ieșit pe terasă, fără să știe de ce. Totul se făcea negru în jur. Deodată, cineva i-a apucat brațul și a tras-o în casă. Era el.
— Ești nebună? — a strigat, vocea lui tremurând, deși încerca să pară autoritar.
— Poate. Dar nu mai suportam să mă ascund de viață, — i-a răspuns ea, privindu-l direct în ochi.
Pentru prima dată, șeicul a zâmbit. Nu un zâmbet rece sau ironic, ci unul obosit, omenește.
În zilele ce au venit, el a început să o cheme în bibliotecă. Stăteau între rafturi și schimbau vorbe despre poezie, despre lumea dincolo de deșert, despre oameni. Ea îi povestea despre ploaia care miroase a pământ reavăn, despre sate românești unde bătrânii stau la poartă și oferă zâmbete trecătorilor. El o asculta și, fără să vrea, respira altfel lângă ea.
Într-o seară, Eliana l-a întrebat:
— De ce ți-e cel mai frică?
