L-am lăsat să insiste câteva minute.
Apoi am ieșit.
Ușa s-a deschis încet.
M-a privit nedumerit.
— Ce se întâmplă?
I-am întins dosarul.
L-a deschis.
Și am văzut cum i se schimbă fața.
Pentru prima dată… nu mai era sigur.
— Ai 48 de ore să returnezi banii — i-am spus calm. — După aia depun plângere.
— Alina, nu poți să faci asta—
— Ba da. Pentru că asta e casa mea.
Părinții lui nu spuneau nimic.
Ioana evita să mă privască.
— Și noi unde stăm? — a întrebat el, mai încet.
Am ridicat din umeri.
— Nu e problema mea.
Am făcut un pas înapoi.
— Și încă ceva… nu te mai întorci aici.
Am închis ușa.
Fără să trântesc.
Fără dramă.
Doar… final.
În seara aia, m-am așezat lângă piscină.
Dar pentru prima dată după mult timp… liniștită.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
