Nu am pierdut nicio secundă.
M-am ridicat de la masă și m-am pus pe treabă, ca atunci când firma mea era în pragul falimentului și trebuia salvată cu orice preț.
Rece. Clar. Fără emoții.
Am sunat mai întâi la bancă.
Am blocat accesul lui la toate conturile.
Am schimbat parole, semnături, autorizări.
Vocea de la telefon m-a întrebat dacă sunt sigură.
Am răspuns simplu: — Da.
Apoi am contactat avocatul.
Nu oricare — cel care mă ajutase când vândusem firma.
— Alina, e grav? — Da. Și vreau să rezolvăm azi.
O resto si pe aver rig
I-am trimis toate documentele: toate transferurile, toate dovezile.
După zece minute, m-a sunat înapoi.
— E furt clar. Și casa e doar pe numele tău. Nu are niciun drept. Zero.
Am simțit cum o greutate mi se ridică de pe piept.
Dar nu era suficient.
Nu voiam doar să mă apăr.
Voiam să pun punct.
Am chemat o firmă de securitate.
Am schimbat toate încuietorile.
Am resetat sistemul de acces.
Am dezactivat codurile vechi.
Apoi am contractat o echipă de mutări.
Ironia nu mi-a scăpat.
Eu plătisem prima mutare. Acum plăteam și ultima.
Le-am dat instrucțiuni clare:
