— Toate lucrurile lui Andrei. Absolut tot. Împachetate și scoase din casă.
Nu am păstrat nimic.
Nici haine.
Nici obiecte personale.
Nici amintiri.
Totul a fost dus într-un depozit plătit o lună.
Suficient cât să-și dea seama că nu mai are loc aici.
Pe la prânz, casa era goală de el.
Liniștită.
Așa cum fusese în prima zi.
Am făcut un ultim lucru.
Am printat toate extrasele de cont.
Le-am pus într-un dosar.
Și, deasupra, am lăsat o singură foaie:
„Banii îi dai înapoi. Sau ne vedem în instanță.”
Spre seară, am primit un mesaj:
— Ajungem în 30 de minute.
„Ajungem.”
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aia.
M-am așezat pe canapea și am așteptat.
Când au intrat pe poartă, i-am văzut pe camere.
Cu părinții lui. Cu Ioana. Cu valize.
Convins că veneau „acasă”.
El a apăsat pe interfon.
Nu i-am răspuns.
A încercat codul.
Nu mai mergea.
