Mă privea ca și cum încerca să-mi potrivească fața cu o amintire pe care nu voia să o accepte.
De parcă femeia pe care o izgonise din casă, în plin travaliu, n-ar fi putut fi aceeași despre care tocmai aflase că conduce compania în care lucrează noua lui soție.
Liniștea s-a așezat greu peste salon, ca un strat gros de praf care îți înfundă respirația.
Îmi țineam copilul la piept. Fetița dormea adânc, cu pumnul strâns, neatinsă de tensiunea din aer, fără să știe că viața ei — și a mea — tocmai se reconfigura.
„Ce glumă e asta?” a bâiguit Radu.
Noua lui soție — Alina, aveam să aflu — își pierduse zâmbetul forțat. Privirea ei a devenit precaută, atentă.
„Nu e nicio glumă”, a spus calm. „Consiliul de administrație a anunțat ieri oficial. Doamna Marinescu este acționar majoritar și CEO.”
Am văzut cum i se scurge culoarea din obraji, de parcă cineva ar fi tras o cortină peste întreaga lui siguranță.
Compania în care Radu „era aproape promovat”. Compania pentru care, lună după lună, m-a trecut pe planul doi, m-a făcut să mă simt povară, un balast de care trebuie să scapi ca să avansezi.
Compania în care eu investisem, discret, din fondul moștenit de la bunicul meu.
Nu pentru el.
Pentru mine.
Pentru copilul meu.
O resto si pe aver rig
„Nu… nu se poate”, a șoptit el, cu o voce care îi trăda neputința.
M-am uitat la el pentru prima dată fără teamă, fără să îi cer vreun răspuns, fără să mai caut explicații acolo unde nu sunt.
„Ba da”, am spus liniștită. „Se poate.”
Alina a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi realizat, brusc, că povestea în care pășise era mult mai mare decât bârfele de la birou și promisiunile de coridor.
