„Cred că ar trebui să plecăm”, a murmurat ea, evitându-mi privirea.
Radu a făcut un pas înainte, încercând să se apropie de pat, ca și cum distanța micșorată l-ar fi putut aduce mai aproape de o realitate suportabilă.
„De ce nu mi-ai spus?” a rostit, iar din vocea lui nu mai rămăsese nicio urmă de autoritate.
În mine s-a așternut o liniște adâncă, așezată, ca o ușă care se închide fără a trânti.
„Pentru că voiam să văd dacă mă iubești fără bani.”
Nu a răspuns.
Nu avea ce.
În aceeași săptămână, avocatul meu a depus actele de divorț. Hârtiile au mers unde trebuiau, fără scene, fără răsturnări teatrale, cu exactitatea rece a lucrurilor inevitabile.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru demnitate.
Mi-am strâns lucrurile și m-am mutat într-o casă nouă, luminoasă, aproape de parc. Fereastra mare dă spre copaci, iar dimineața lumina intră curată, ca o promisiune.
Am angajat o bonă. După ce corpul și inima s-au liniștit, m-am întors la birou.
Nu ca soția cuiva.
Ci ca lider.
La prima ședință oficială, Radu era acolo. Îl recunoșteai din felul în care încerca să pară mic, deși, altădată, ocupa fiecare colț al încăperii cu prezența lui.
Stătea la capătul mesei, cu umerii căzuți, privind într-un punct fix. Era o tăcere nouă în el, aceea a omului care nu mai are replică.
Când am intrat, toți s-au ridicat. Scaunele au alunecat pe podea cu un foșnet cald.
Inclusiv el.
