— A crezut că l-am abandonat…
Doctorul a închis ochii.
Am izbucnit în plâns.
Nu plânsul unei femei părăsite.
Ci al cuiva care înțelege, brusc, că și-a otrăvit iubirea urând pentru o faptă pe care el n-a făcut-o niciodată.
Toate nopțile în care l-am blestemat.
Toate diminețile în care m-am trezit furioasă.
Toate momentele când i-am vorbit copilului despre un tată care n-a vrut să rămână.
Totul se prăbușea.
Doctorul s-a apropiat de pat.
— Clara, îmi pare rău.
Am ridicat privirea.
Prima oară nu mai vedeam doar un medic.
Vedeam un tată care și-a pierdut fiul.
Și un bunic care tocmai și-a găsit nepotul.
— Știa despre sarcină?
— Era fericit?
Un zâmbet trist i-a luminat pentru o clipă fața.
— Cu două zile înainte de accident, mi-a spus că va deveni tată.
Am început să plâng și mai tare.
— Era speriat, a continuat el. Dar fericit. Foarte fericit.
Mi-am strâns copilul la piept.
După multe luni, am simțit că durerea capătă alt contur.
Nu mai era părăsire.
