— Mihai a murit acum șapte luni.
În clipa aceea, parcă totul s-a oprit.
Atât am reușit să rostesc.
Doctorul Victor și-a desprins ochelarii și și-a șters ochii umezi.
— În noaptea în care a plecat de acasă, a avut un accident grav pe DN1. A fost dus inconștient la un spital dintr-un alt județ. Nu avea actele la el. Mașina a luat foc după impact.
Îl priveam fără să pot cuprinde ceea ce auzeam.
— Mințiți.
— Aș vrea să fie o minciună.
Mâinile mi se scuturau fără control.
— Eu l-am văzut plecând.
— Mi-a spus că are nevoie de timp.
Doctorul a dat din cap, încet.
— Asta a fost ultima discuție pe care a avut-o cu cineva.
În salon s-a lăsat o tăcere grea, ca o plapumă de piatră.
— De ce nu m-a căutat nimeni?
Cuvintele mi-au ieșit răgușite.
— Pentru că nimeni nu știa de tine.
Am clipit, pierdută.
— Mihai era foarte discret. După accident, poliția a reușit să-l identifice abia după câteva zile. Când am ajuns acolo… era prea târziu.
O resto si pe aver rig
Lacrimile i-au curs fără să mai încerce să le ascundă.
— I-am găsit lucrurile câteva săptămâni mai târziu. Telefonul era distrus. Nu am putut vedea nici contacte, nici mesaje, nimic.
Mi-au așezat copilul în brațe.
Și, în timp ce îl țineam strâns, tot ce crezusem despre ultimele șapte luni începea să se dezintegreze.
