— „Nu. E în regulă.”
Am văzut cum mama a clipit, de parcă un curent rece o atinsese brusc.
M-am ridicat.
— „Nu am venit pentru împăcare. Am venit să-i arăt fiicei mele că respingerea nu e sfârșitul.”
Am așezat plicul pe masă, fără gesturi inutile.
— „Donație. În numele lui Radu Ionescu.”
Suma i-a tăiat din vorbă. Reacțiile au rămas suspendate, neduse până la capăt.
— „Ai venit să ne faci de rușine?” a întrebat mama, ca și cum ar fi căutat un colț de adevăr în toată povestea asta.
Am întâlnit privirea ei cu calm.
— „Nu. Am venit să vedeți ce nu ați reușit să distrugeți.”
M-am întors și am plecat.
Afară, aerul rece m-a lovit ca o apă limpede. A făcut liniște în mine.
— „Ești tristă?” a întrebat Lara.
— „Nu… liniștită.”
În spatele nostru, ușile s-au deschis brusc.
— „Evelina!”
— „Te rog… nu pleca așa.”
M-am întors, fără grabă.
— „Cum am plecat acum doisprezece ani?”
Nu a avut ce să răspundă. A tăcut. Apoi a întins mâna, un gest întârziat.
— „Pot să o cunosc?”
— „Ea decide.”
Lara l-a privit direct, fără nicio ocolire.
— „Tu ai lăsat-o să plece?”
— „Atunci nu.”
Am văzut cum mâna lui a căzut, grea, ca un steag coborât după bătălie.
