În ușă a apărut mama, de data asta fără mască, fără niciun strat în plus.
— „Îți pot oferi tot acum. Tot.”
Am zâmbit aproape invizibil.
— „Ai întârziat doisprezece ani.”
— „Nu e prea târziu!”
— „Ba da. Pentru că nu mai vreau nimic de la voi.”
Ne-am urcat în mașină. Am închis ușile cu un gest simplu, ca și cum aș fi închis un capitol.
Înainte să pornim, am spus:
— „Apropo… numele firmei mele nu e întâmplător.”
Mama a încremenit, cuvintele mele rămânând între noi ca un reper pe harta trecutului.
Motorul a pornit, înghițind distanța.
— „Cum adică?” a întrebat Lara.
Am lăsat un zâmbet să crească.
— „Se numește Ionescu Air.”
— „Ca tata?”
— „Exact.”
A zâmbit și ea, cald, ca o confirmare.
Și atunci am știut.
Nu plecasem pierzând tot.
Plecasem la timp.
Ca să clădesc ceva ce ei n-ar fi putut înțelege niciodată.
Iar cea mai puternică lovitură pentru ei…
Nu a fost că am plecat.
Ci că nu m-am mai întors.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
