Tata s-a apropiat cu pas măsurat.
— „Evelina…”
De parcă ar mai fi avut vreun drept să-mi spună numele.
— „Ea este Lara. Fiica mea.”
Vocea mamei a coborât într-o șoaptă subțire:
— „Ai… un copil?”
— „De doisprezece ani.”
Tata a înghițit în sec, ca și cum cuvintele i se opriseră în gât.
— „De ce nu ne-ai spus?”
Am zâmbit scurt, mai mult un oftat tăiat în două.
— „Să vă spun? În noaptea în care m-ați dat afară am rămas fără casă. Șase săptămâni mai târziu am aflat că sunt însărcinată.”
Sala a amuțit dintr-odată. Liniștea a căzut între noi ca o ușă închisă.
— „Radu a murit înainte să afle. L-am îngropat singură. Am crescut copilul singură. Am construit totul singură.”
Mi-am ridicat privirea și am cuprins încăperea cu un gest scurt.
— „V-ați asigurat că așa va fi.”
— „Nu este locul…” a încercat mama, cu o oboseală apăsată în glas.
— „Ba este.”
O resto si pe aver rig
Lara stătea dreaptă lângă mine. Nu se speriase. Privea atent, absorbind fiecare gest, fiecare nuanță. Învăța.
Tata a rostit încet:
— „Am greșit.”
Acele cuvinte… le așteptasem o viață. Și totuși, odată auzite, păreau prea mici pentru prăpastia dintre noi.
M-am aplecat ușor spre Lara.
— „Vrei să-i cunoști?”
A rămas câteva clipe pe gânduri, cu o liniște matură în ochi.
Apoi, politicos, a spus:
