Andrei își arcuiește sprâncenele și lasă pe chip un zâmbet ironic, greu de suportat.
„Atunci ce vrei?”
Elena îl privește câteva clipe fără să spună nimic. În încăpere, se mai aud doar ploaia bătând în geamuri și vuietul discret al aerului condiționat, o liniște rece care taie aerul.
Apoi ia stiloul, semnează actele și le împinge, cu un gest calm, spre avocat.
Totul părea încheiat.
Cel puțin așa credea Andrei.
Bianca își aruncă telefonul în geantă și se ridică prima, abia așteptând să iasă.
O resto si pe aver rig
„În sfârșit. Putem să scăpăm de drama asta.”
Andrei își netezește manșeta cămășii și se întoarce spre Elena cu acel aer de superioritate care o duruse ani întregi, o atitudine pe care o cunoscuse prea bine.
„Sincer, ar trebui să-mi mulțumești. Fără mine, ai fi rămas toată viața la mesele alea din restaurant.”
Elena nu răspunde.
Și tocmai asta îl înfurie cel mai tare.
Nu plânge.
Nu se roagă de el.
Nu face scandal.
Stă doar liniștită, cu un calm care îl dezarmează.
Atunci, bărbatul din spatele sălii se ridică încet, ca și cum și-ar fi calculat fiecare secundă.
Pașii îi răsună apăsat, pantofii eleganți lovind podeaua lucioasă cu o siguranță ce umple încăperea.
Andrei se întoarce iritat.
„Îmi pare rău, ședința s-a terminat.”
Bărbatul își încheie, fără grabă, nasturele sacoului.
„Pentru tine, da.”
Vocea lui, gravă și sigură, nu lasă loc pentru replici.
