A ridicat privirea spre el, căutând să prindă înțelegere în ochii lui.
— Soțul meu… Dumnezeu să-l odihnească… a lucrat o viață întreagă în construcții. Știam că zona aceea o să crească. Se făcea autostradă. Se aprobau proiecte.
Ernest a rămas încremenit, absorbind fiecare cuvânt.
— Am vândut o bucată mică. Apoi alta. Cu atenție. Cu acte. Totul pe numele dumneavoastră.
Camera a părut că o ia ușor razna în jurul lui, ca într-un carusel încet.
— Pe… numele meu?
— Și banii?
Rosa a arătat, simplu, spre grămezile așezate cuminți pe jos.
— I-am păstrat. Toți.
— Șapte ani? — a șoptit el, de parcă numărul în sine îl ardea pe buze.
Rosa a încuviințat din cap.
— În fiecare lună puneam deoparte. Nu m-am atins de ei. Nici un leu.
Ernest s-a lăsat pe marginea patului, ca și cum tălpile nu l-ar mai fi ascultat.
Genunchii nu-l mai țineau.
— De ce? — a întrebat aproape fără glas. — De ce ai făcut asta?
Rosa a zâmbit trist, cu bunătatea aceea veche care nu caută aplauze.
— Pentru că dumneavoastră nu erați un om rău, domn’ Ernest. Doar… prea ocupat ca să vedeți ce contează cu adevărat.
A tăcut o clipă, lăsând tăcerea să-și așeze greutatea între ei.
— Și pentru că, într-o zi, urma să aveți nevoie.
