Greu de dus, ca o ușă masivă pe care nu o poți trânti, doar o împingi încet.
— Și acum… — a spus ea, domol —, a venit ziua aia.
Ernest a privit banii. Hârtiile acelea care, până mai ieri, îi păreau o lume dispărută.
Apoi a privit casa, pereții care au fost martori la toate căderile lui recente.
Apoi mâinile ei aspre, arse de muncă.
Și ceva s-a mișcat în el, adânc, ca o piesă care se așază la locul ei.
Nu era bucurie.
Era… trezire. Ca și cum cineva ar fi ridicat storurile și ar fi lăsat lumina să intre fără o vorbă.
— Știi ce înseamnă asta? — a întrebat, iar în glas i s-a simțit altă aliniere, alt fel de respirație.
— Da — a spus Rosa. — Înseamnă că nu ați pierdut tot.
El a încuviințat încet, înțelegând greutatea exactă a propoziției.
S-a ridicat încet, cu o atenție nouă la fiecare mișcare, ca un om care își reînvață corpul.
Pentru prima dată după luni întregi, spatele nu-i mai era cocoșat; umerii se așezau pe axul lor firesc.
— Înseamnă că de-abia acum încep.
Un capăt de drum poate fi, uneori, chiar locul de unde pornești cu adevărat.
Rosa a zâmbit.
Simplu. Fără triumf. Ca o binecuvântare mută care plutește o clipă în aer și apoi se așază, definitiv, acolo unde-i e locul.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
