Acea întâmplare nu fusese decât începutul unei povești care avea să zguduie întreaga comunitate.
În zilele ce au urmat, Sergiu observă că Ana trecea adesea pe la garaj. Uneori venea fără mașină, alteori apărea cu cârja, doar ca să-l salute. Îl întreba de sănătate, îi aducea o plăcintă cu brânză sau o sticlă de lapte de la țărani. Încet-încet, se înfiripă între ei o apropiere blândă, iar în ochii ei se aprindea o lumină de recunoștință pe care el nu o înțelegea pe deplin.
O resto si pe aver rig
Într-o seară, când soarele cobora peste câmpurile cu floarea-soarelui din jurul satului, Ana îi spuse:
— Aș vrea să vă rog ceva… dar poate vi se va părea nebunesc.
— Spuneți, răspunse Sergiu, ștergându-și mâinile de ulei.
