„Dar din moment ce vorbim despre «ordinea naturii»”, am spus, ținând oglinda strâns, „atunci să fie la fel pentru amândoi.”
I-am pus oglinda în mâini.
Greutatea ei l-a surprins.
A ținut-o o clipă.
S-a uitat la sine.
Mult timp, mai mult de o secundă.
Mai greu decât era confortabil.
Ceva nou a apărut în ochii lui.
Nu mândrie.
Ci rușine.
„Olguța… Glumeam doar.”
„Nu”, am spus. „Ai vrut să mă micșorezi.”
Tăcerea s-a lăsat din nou.
Dar nu mai era rece și rece.
„Nu sunt o fetiță”, am spus. „Sunt femeia care a fost acolo pentru tine când aveai un salariu de 1.500 de lei și rate la bancă. Când ne-am mutat în garsoniera aceea mică și am dormit pe o saltea pe jos. Când ți-ai pierdut locul de muncă și nu te-am lăsat să meditezi.”
Vocea mi-a tremurat o clipă.
Dar nu m-am oprit.
„Dacă nu-ți mai place cum arăt, ai două opțiuni: fie înveți să mă respecți, fie înveți să trăiești fără mine.”
Cuvintele au căzut între noi ca o ușă trântită.
Viorel a pus oglinda jos.
Pentru prima dată în seara aceea, părea mic.
Nu din cauza burții.
Ci din cauza adevărului.
A făcut un pas spre mine.
„Iartă-mă.”
