Din spatele bisericii s-au auzit pași grei.
Doi polițiști și un procuror au intrat pe ușa laterală.
Atunci am înțeles de ce întârziase Adrian.
Nu venise singur.
Doamna Victoria s-a ridicat brusc.
— E absurd! Sunt mama lui!
Procurorul s-a apropiat cu calm.
— Doamnă Victoria Dumitrescu, vă rugăm să ne însoțiți pentru declarații privind tentativa de fraudă, fals de documente și suspiciuni de sabotaj.
Bianca a cedat isteriei.
— Mamă! Fă ceva!
Dar, pentru prima oară, doamna Victoria nu mai avea putere.
Cei care, cu câteva minute înainte, mă priveau ca pe o impostoare, se dădeau acum la o parte din fața mea.
Adrian a venit lângă mine.
Fără cuvinte, mi-a întins verigheta.
Am luat-o cu mâinile tremurânde și am strâns-o la piept.
— Alexandru a pregătit totul, mi-a șoptit. Știa că vor încerca să te distrugă.
Mi-am ridicat privirea spre sicriu.
Și, pentru prima dată de la accident, nu mai era doar durere.
Am simțit cum, până și dincolo de moarte, Alexandru mă ocrotea.
Afară, o ploaie măruntă începuse să cadă.
Polițiștii le conduceau pe doamna Victoria și pe Bianca spre ieșire, sub privirile reci ale tuturor.
Eu am rămas lângă sicriul soțului meu, cu o mână pe burtă și cealaltă strângând verigheta.
Nu mai eram fata săracă din Rahova, cea umilită la mesele lor somptuoase.
Eram soția lui Alexandru Dumitrescu.
Și mama copilului pe care el l-a iubit mai mult decât orice pe lume.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
