…Aveam un plan pus la punct.
Dimineața eliberării mele a venit în liniște, aproape întâmplător. Gardianul mi-a înmânat hainele pe care le adusesem cu mine acum doi ani.
Le-am privit fix câteva secunde.
Păreau să aparțină altei femei.
Am ieșit pe porțile închisorii cu un singur rucsac și o servietă groasă pe care le adunasem în ultimii doi ani. Aerul rece al dimineții m-a lovit în față, dar sentimentul de libertate era mai puternic decât frigul.
Mama mă aștepta afară, rezemată de bătrânul Logan.
Când m-a văzut, a început să plângă.
„Vino acasă, Laura”, a spus ea încet.
Am zâmbit, dar am clătinat din cap.
„Am ceva de rezolvat mai întâi.”
Aveam o programare în dimineața aceea. Nu cu Mihai. Nu cu Sofia.
O resto si pe aver rig
Cu procurorul.
În ultimele luni ale închisorii mele, deja trimisesem copii ale documentelor unui avocat cunoscut pentru expertiza sa în probleme financiare. Acest om nu era sentimental. Dar când a văzut transferurile, contractele și e-mailurile, a spus un singur lucru:
„Asta miroase a fraudă gravă.”
Compania la care lucram avea contracte mari. Sute de mii de lei curgeau prin conturi în fiecare lună. Și Mihai, crezând că nu voi scăpa cu reputația mea intactă, a început să transfere bani.
Mulți bani.
În două ore, eram într-un birou din centrul Bucureștiului. Documentele erau întinse pe masă.
Procurorul le-a răsfoit cu grijă.
„Transferuri nejustificate… împrumuturi frauduloase… bani transferați pe numele unei amante…” a mormăit el.
Apoi m-a privit direct în ochi.
„Știi că asta i-ar putea distruge complet.”
