În spatele bisericii se auziră pași grei.
Doi polițiști și un procuror intrară pe ușa laterală.
Atunci am înțeles de ce Adrian întârziase.
Nu venise singur.
Doamna Victoria se ridică brusc.
— Este o absurditate! Eu sunt mama lui!
Procurorul se apropie cu un calm rece.
— Doamnă Victoria Dumitrescu, trebuie să ne însoțiți pentru declarații privind tentativă de fraudă, fals în acte și suspiciuni de sabotaj.
Bianca intră în isterie.
— Mamă! Fă ceva!
Dar, pentru prima dată, doamna Victoria nu mai avea nicio putere.
Cei care, cu doar câteva minute în urmă, mă priveau ca pe o impostoare, îmi făceau acum loc în tăcere.
Adrian se apropie de mine.
Fără un cuvânt, îmi întinse verigheta.
Am luat-o cu mâinile tremurânde și am strâns-o la piept.
— Alexandru a pregătit totul, îmi șopti. Știa că vor încerca să te distrugă.
Mi-am ridicat ochii spre sicriu.
Iar pentru prima dată de la accident, n-am mai simțit doar durerea covârșitoare.
Am simțit că, și după moarte, Alexandru încă mă proteja.
Afară se pornise o ploaie măruntă.
Polițiștii le conduceau pe doamna Victoria și pe Bianca spre ieșire, sub privirile reci ale celor de față.
Eu am rămas lângă sicriul soțului meu, cu o mână pe burtă și cealaltă strângând verigheta.
Nu mai eram fata săracă din Rahova, pe care o umileau la mesele lor elegante.
Eram soția lui Alexandru Dumitrescu.
Și mama copilului pe care el îl iubise mai mult decât orice pe lume.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
