Un murmur a trecut prin sală, ca un val.
Lacrimile mi-au țâșnit fără să le pot opri. Nu de rușine. De durerea cruntă de a înțelege că fiica mea a trăit cu asta, a auzit, a știut.
Judecătorul a ridicat mâna.
Ecranul s-a stins. Liniștea care a urmat a apăsat pe toți.
Călin a rămas împietrit, cu privirea pierdută. Toată siguranța afișată până atunci dispăruse. Nu mai era tatăl calm și stăpân pe situație. Părea mic. Judecătorul l-a privit direct.
„Domnule Ionescu”, a rostit rar, „recunoașteți vocea din această înregistrare?”
Călin a deschis gura, apoi a închis-o. A încercat să spună ceva, dar nu a ieșit niciun sunet.
Judecătorul a notat câteva rânduri.
Apoi și-a întors atenția spre mine.
„Doamnă Ionescu, ați avut cunoștință de aceste lucruri?”
Am clătinat din cap. „Nu. Le aud pentru prima dată.”
Un oftat adânc a scăpat din pieptul judecătorului.
Mara stătea în picioare, cu palmele strânse la piept. M-am ridicat instinctiv, dar judecătorul mi-a făcut semn să rămân pe loc.
S-a aplecat ușor spre fiica mea.
„Mara, de cât timp ai acest filmuleț?”
