„De câteva luni”, a spus ea, abia ținându-și vocea. „L-am făcut când tata vorbea urât despre mama. Mi-a fost frică.”
„De ce nu i-ai spus mamei tale?”
Ochii i s-au umplut de lacrimi. „Pentru că tata mi-a zis că dacă spun, mama o să plece și o să fie din vina mea.”
Un oftat colectiv a străbătut sala. Judecătorul s-a rezemat de spătarul scaunului.
„Instanța ia o pauză de cincisprezece minute.”
Când ne-am întors, verdictul a venit scurt și limpede.
Custodie exclusivă pentru mine. Drept de vizită supravegheat pentru Călin.
Și o anchetă separată pentru banii dispăruți. Când ciocănelul a lovit pupitrul, am simțit, pentru prima dată după multe luni, că pot respira iar.
Mara a alergat spre mine și m-a cuprins cu toată puterea.
„Îmi pare rău, mami”, a șoptit.
Am strâns-o la piept.
„Nu-ți fie. Ai fost mai curajoasă decât mulți adulți.”
În ziua aceea n-am câștigat doar un proces. Mi-am recâștigat copilul. Și adevărul.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
