În seara în care Daniel Whitmore i-a poruncit soției sale să se retragă în cel mai întunecat colț al sălii de bal, Emily Carter purta o rochie cât se poate de simplă.
Era bleumarin, din material obișnuit, fără nicio etichetă de designer, cu o cusătură minusculă lângă tiv pe care o reparase singură în după-amiaza aceea, aplecată peste masa din bucătărie. Probabil costase mai puțin de zece la sută din suma pe care doamnele bogate de la gală o dăduseră doar pe pantofi.
Dar era curată.
Iar pentru Emily, rochia aceea îi amintea de femeia care o crescuse.
Doamna Rosa Bennett.
Văduva cu inimă mare din sudul Dallasului, care vindea tamales, pâine dulce și ciocolată caldă de casă dintr-o mică rulotă, după ce nimeni altcineva nu voise fetița orfană găsită singură cu treizeci de ani în urmă.
O resto si pe aver rig
Daniel a privit-o pe Emily cu o iritare abia mascată înainte să arunce cheile Aston Martin-ului său negru, de import, valetului de la istoricul Hotel Arlington Manor din centrul Dallasului.
Pe chip i s-a așezat aceeași jenă rece pe care o afișa ori de câte ori Emily îi amintea de originile ei.
„Te rog, Emily”, a mormăit el, potrivindu-și nervos Rolexul de aur. „Seara asta e crucială pentru viitorul meu. Consiliul e aici. Investitorii sunt aici. Senatori, directori generali… și, cel mai important, șeful meu.”
„Știu”, a spus ea încet, forțând un zâmbet. „De aceea am venit. Să te susțin.”
Daniel a scos un râs fără urmă de umor.
„Nu înțelegi. Rochia aceea…” Și-a coborât vocea. „Arăți ca personalul de catering.”
Cuvintele i-au alunecat pe șira spinării ca apa cu gheață.
Nu era prima dată.
Când s-au cunoscut, Emily făcea dosare la o clinică medicală non-profit din Oak Cliff. Daniel venise acolo pentru un eveniment public de donații. Atunci părea fermecător – atent, cald, spunând că s-a săturat de femeile bogate și false și că iubește simplitatea lui Emily.
