Am ridicat ochii spre ea.
Am tăcut câteva clipe.
Apoi am deschis laptopul.
Am intrat pe mailul firmei și am căutat contractele cu „Blue Media”. Șase ani de colaborare. Facturi. Campanii. Amenajări. Reclame la fiecare locație nouă.
Și, pentru întâia oară după foarte mult timp, nu am mai simțit nici vină, nici ezitare.
Doar claritate.
L-am sunat pe Radu.
— Trebuie să vorbim diseară.
A venit acasă neliniștit. Se vedea că aflase de postare.
A intrat în bucătărie și s-a așezat încet.
— Dănuț a șters poza.
— Prea târziu.
— A zis că a fost o prostie.
Am râs scurt.
— Nu poza a fost prostia, Radu. Prostia e că, timp de șapte ani, nimeni nu l-a oprit.
Și-a trecut palma peste față.
— Nu, nu știi. Dacă știai, nu mă lăsai singură acolo, de fiecare dată.
Pentru prima dată după mulți ani, nu l-a mai scuzat.
Am deschis laptopul și i l-am întins.
— Azi am închis colaborarea cu agenția lui.
Radu a ridicat brusc privirea.
— Ai făcut ce?
— Contractul expiră luna viitoare. Nu-l prelungesc.
— Irina… firma lui depinde mult de voi.
Știam foarte bine.
Agenția lui pierdea aproape un milion de lei pe an. Iar contractul meu era cel mai mare client stabil.
Radu s-a rezemat de spătar.
— O să fie urât.
— Pentru cine?
N-a mai zis nimic.
Două zile mai târziu, a sunat Dănuț.
Am privit câteva secunde ecranul înainte să răspund.
