— Salut, Irina… uite… cred că s-a exagerat puțin.
Arăta dezarmat în glas.
— Așa crezi?
— Hai că știi și tu cum glumesc eu…
— Da. Știu perfect.
A urmat o pauză.
— Radu mi-a spus de contract.
— Tu chiar îl închizi?
A tăcut. I-am auzit respirația grea în receptor.
— Pentru o glumă?
Am închis ochii pentru o secundă.
— Nu, Dănuț. Pentru șapte ani de umilință.
După câteva clipe, cu voce joasă:
— Chiar atât de rău a fost?
Atunci am înțeles ceva.
El nu realizase niciodată. Pentru el era distracție. Replici aruncate între pahare și râsete. Nu văzuse serile în care rămâneam în baie, uitându-mă în oglindă și întrebându-mă dacă problema sunt eu. Nu văzuse cum îmi alegeam haine mai largi doar ca să nu mai aud comentarii. Nu văzuse cum fiecare „glumă” mai rupea câte un colț din mine.
— Da, — am răspuns. — Chiar atât de rău.
A închis fără alt cuvânt.
După încă o săptămână, Cătălina a intrat singură în cofetărie.
Ochii îi erau obosiți.
— Pot să stau puțin?
I-am făcut o cafea și ne-am retras în spate, în birou.
A tăcut câteva minute. Apoi a izbucnit în plâns.
— Îmi pare rău, Irina… De ani de zile îmi pare rău.
Un nod mi s-a oprit în gât.
— De ce n-ai spus nimic?
Și-a șters obrajii.
— Pentru că și pe mine mă vorbea la fel, acasă.
Am rămas fără cuvinte.
În seara aceea, după ce am închis cofetăria, am…
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
