Am tăcut câteva secunde.
Apoi am deschis laptopul.
Mi-am intrat în mailul firmei și am căutat contractele cu „Blue Media”. Șase ani de colaborare. Facturi. Campanii. Amenajări. Reclame pentru fiecare locație nouă.
Și, pentru prima oară după mult timp, nu am mai simțit nici vină, nici ezitare.
Doar claritate.
l-am sunat pe Radu.
— Trebuie să vorbim diseară.
A venit acasă neliniștit. Se vedea pe el că aflase de postare.
A intrat în bucătărie și s-a așezat încet.
— Dănuț a șters poza.
— Prea târziu.
— A zis că a fost o prostie.
Am râs scurt.
— Nu poza a fost prostia, Radu. Prostia e că, timp de șapte ani, nimeni nu l-a oprit.
Și-a trecut mâna peste față.
— Nu, nu știi. Dacă știai, nu mă lăsai singură acolo, de fiecare dată.
A rămas tăcut.
Pentru prima dată, după mulți ani, n-a mai încercat să-l scuze.
Am deschis laptopul și i l-am întins.
— Azi am închis colaborarea cu agenția lui.
Radu a ridicat brusc privirea.
— Ai făcut ce?
— Contractul expiră luna viitoare. Nu-l prelungesc.
— Irina… firma lui depinde mult de voi.
Și chiar știam. Foarte bine.
Agenția lui ieșea pe minus cu aproape un milion de lei anual. Contractul meu era cel mai mare client stabil pe care îl aveau.
Radu s-a lăsat pe spate în scaun.
— O să fie urât.
— Pentru cine?
N-a mai zis nimic.
După două zile, a sunat Dănuț.
Am privit telefonul câteva clipe înainte să răspund.
— Salut, Irina… uite… cred că s-a exagerat puțin.
