Vocea lui nu mai avea aroganța de altădată.
— Așa crezi?
— Hai că știi și tu cum glumesc eu…
— Da. Știu foarte bine.
A făcut o pauză.
— Radu mi-a spus de contract.
— Tu chiar îl închizi?
A urmat tăcere.
Îl auzeam respirând apăsat.
— Pentru o glumă?
Am închis ochii o secundă.
Și am rostit liniștit:
— Nu, Dănuț. Pentru șapte ani de umilință.
N-a mai spus nimic.
După câteva secunde a întrebat stins:
— Chiar atât de rău a fost?
Atunci am înțeles ceva.
Pentru el, n-a fost niciodată decât distracție. Replici aruncate printre pahare și râsete. Nu văzuse serile în care stăteam în baie, privind în oglindă și întrebându-mă dacă problema sunt eu. Nu văzuse de câte ori mi-am ales haine mai largi ca să evit comentariile. Nu văzuse cum fiecare „glumă” mai rupea o bucățică din mine.
— Da, — am răspuns. — Chiar atât de rău.
A închis fără alt cuvânt.
După încă o săptămână, Cătălina a venit singură la cofetărie.
Avea ochii obosiți.
— Pot să stau puțin?
I-am făcut o cafea și ne-am așezat în spate, în birou.
A tăcut câteva minute. Apoi a izbucnit în plâns.
— Îmi pare rău, Irina… De ani de zile îmi pare rău.
Mi s-a pus un nod în gât.
— De ce n-ai spus nimic?
Și-a șters lacrimile.
— Pentru că și pe mine mă vorbea la fel, acasă.
Am rămas fără cuvinte.
În seara aia, după ce am închis cofetăria, am mer
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
