În dimineața aceea rece de noiembrie, Maria și cei doi copii ai săi au coborât din autobuzul vechi care îi adusese în centrul orașului. Veniseră de la aproape cincizeci de kilometri distanță, dintr-un sat mic uitat de lume, unde drumurile erau pline de gropi, iar casele păreau să se sprijine una pe alta pentru a nu cădea.
Maria își ținea băiețelul de mână, iar fetița mergea lângă ea cu ghiozdanul vechi în spate.
Nu veniseră să ceară nimic.
Nu veniseră să se plângă.
Veniseră doar pentru o programare importantă la spital.
Dar încă din primele minute au simțit privirile oamenilor.
Hainele lor erau curate, dar uzate.
Pantofii copiilor erau vechi.
Geaca Mariei fusese cusută de mai multe ori la mâneci.
Oamenii treceau pe lângă ei fără să-i observe.
Sau poate îi observau prea bine.
În fața unei cafenele elegante, un grup de persoane râdea și vorbea despre vacanțe și afaceri.
Când Maria s-a apropiat să întrebe unde se află o anumită stradă, nimeni nu i-a răspuns.
Unii au întors privirea.
Alții au continuat conversația ca și cum nu ar fi existat.
Fetița a tras-o ușor de mână.
O resto si pe aver rig
— Da, iubita mea?
— Oamenii sunt supărați pe noi?
Maria a simțit un nod în gât.
— Nu, puiule.
— Atunci de ce nu ne salută?
Femeia nu a știut ce să răspundă.
Au continuat să meargă.
La spital, sala de așteptare era plină.
Oameni bine îmbrăcați, familii elegante, telefoane scumpe și parfumuri puternice.
Maria s-a așezat într-un colț împreună cu copiii.
Timp de aproape două ore nimeni nu le-a adresat niciun cuvânt.
Nimeni nu a zâmbit.
Nimeni nu i-a întrebat dacă au nevoie de ajutor.
La un moment dat, băiețelul și-a scos din buzunar o mașinuță veche și s-a jucat liniștit pe podea.
Un copil de aceeași vârstă s-a apropiat curios.
Dar mama lui l-a tras imediat de mână.
