Alex a încremenit când m-a văzut zâmbind, ca și cum un detaliu mic i-ar fi stricat întreaga socoteală. Zâmbetul meu nu era triumfător, doar liniștit, ca după o hotărâre pe care ai întors-o pe toate fețele până n-a mai rămas nimic de adăugat.
— Ce este atât de amuzant?
Întrebarea a venit scurt, iritat, ca o sârmă întinsă la maximum.
— Faptul că ai venit prea târziu.
— Despre ce vorbești?
Am închis dosarul cu un gest calm și i l-am împins înapoi pe masă, ca pe un joc pe care nu mai aveam de gând să-l joc după regulile altcuiva. Hârtia a foșnit ușor, iar liniștea care a urmat a făcut gestul și mai apăsat.
— Ferma nu mai este a mea.
Fața lui s-a albit într-o clipă, ca și cum cineva ar fi stins lumina în spatele ochilor lui. A clătinat din cap, incapabil să proceseze.
— Nu ai fi făcut asta.
O resto si pe aver rig
A urmat un gol de câteva secunde, un vid dens, în care fiecare aștepta ca celălalt să dea înapoi. N-a dat nimeni. Apoi a început să țipe, o explozie de frustrare care a spart tăcerea ca un geam crăpat dintr-odată.
Ușa mașinii s-a trântit, iar mama a coborât imediat. Pași grăbiți pe pietriș, respirație scurtă. Tata venea și el din urmă, cu pași grei, ca un verdict care se apropie.
— Ce se întâmplă?
— A vândut-o!
Pentru prima dată în viață le-am văzut pe fețe nu furie, ci panică. Nu erau reproșuri, nu era morală—era o spaimă rece, dezvelită, ca atunci când înțelegi că scara pe care te-ai urcat nu e sprijinită de niciun zid.
Pentru că toate planurile lor se bazau pe ceva ce nu mai exista. O piesă scoasă dintr-un mecanism, iar mecanismul nu mai pornește.
— Cui? a întrebat tata, cu o voce care încerca să-și păstreze greutatea, dar îi tremura la colțuri.
— Unei companii care dezvoltă produse naturale și turism rural.
