O tăcere compactă, din aceea care îți zguduie pieptul, plutea peste toți.
Nimeni nu știa dacă să izbucnească în aplauze sau să-și plece privirea. Indecizia plutea între scaune, ca un abur.
Andrei era livid. Îi dispăruse în câteva clipe încrederea aceea ostentativă. Papionul îi atârna strâmb, iar degetele îi tremurau abia vizibil, ca și cum încerca să prindă de undeva echilibrul care-i fugea.
Ioana, sora lui, ținea încă un pahar gol, cu buzele întinse într-un zâmbet care nu mai venea. Încercarea ei de a păstra aparențele i se topea pe față.
— Ce glumă e asta? a forțat ea o chicoteală, dar niciun sunet din sală nu i-a ținut isonul.
Nimeni nu a râs.
Am coborât treptele încet, cu pași măsurați. Tocurile mele tăiau liniștea cu fiecare atingere de podea, ritmuri seci care anunțau că totul se schimbă.
O resto si pe aver rig
— Nu e nicio glumă, Ioana, am spus, calm. Unii oameni curăță după alții. Alții pun, pur și simplu, lucrurile în ordine.
M-am oprit în fața lor, suficient de aproape încât să le văd în ochi neliniștea.
Andrei a deschis gura, s-a oprit, a încercat din nou. Părea că face calcule pe care nu le mai poate duce la capăt.
— Maria… eu… nu știam… a bâiguit în cele din urmă.
— Exact, am răspuns. Nu ai vrut să știi.
