A tăiat sigiliile.
Liniștea apăsa atât de tare, încât se auzea vântul foșnind printre cruci.
Întâi a năvălit mirosul.
Înțepător.
Apoi s-a ivit voalul alb al Andreei.
Fața ei, ceară. Aproape cenușie.
Dar buzele… buzele îi tremurau.
Mi-am dus palmele la gură.
„Andreea…”
Mâna i-a căzut inertă pe o parte.
Unghiile sfâșiate.
Mâzgălite de sânge.
Între degete, strânsă, o hârtie împăturită.
Am luat-o cu grijă.
Vlad a șoptit:
„Mamă, dă-mi-o.”
Nici nu m-am uitat la el.
Am desfăcut biletul.
Scrisul Andreei era frânt, tremurat, abia lizibil.
Dar cuvintele se puteau citi.
„Fetița mea trăiește. Vlad a luat-o. Nu-l lăsa să câștige.”
N-am mai țipat.
Nu atunci.
Ceva din mine s-a făcut piatră.
Rece. Foarte rece.
L-am privit drept pe fiul meu.
Începuse deja să dea înapoi.
Dar porțile cimitirului tocmai se închiseseră.
Costel sunase la poliție.
Iar pentru prima oară de la „moartea” Andreei, Vlad Stoica a priceput că nu doar soția lui scăpase din tăcere.
În timp ce polițiștii îi puneau cătușele printre cruci și coroane, eu nu-mi puteam desprinde ochii de Andreea.
Dar respira.
Doctorița de pe ambulanță striga ordine, iar oamenii din sat rămăseseră împietriți. Unele femei plângeau. Altele își făceau cruce, șoptind că văd o minune.
Eu știam că nu era nicio minune.
Era o crimă care aproape izbutise.
L-au urcat pe Vlad în mașina poliției, dar, înainte să se trântească ușa, s-a uitat la mine.
