Nu mai era băiatul pe care îl crescutsem.
În ochii lui nu rămăsese decât ură.
„Nu știi nimic, mamă”, a mormăit printre dinți.
În sfârșit, începeam să înțeleg tot.
La spital, Andreea a stat două zile între viață și moarte.
Doctorii au aflat repede că fusese sedată cu doze puternice. Cineva voise să pară moartă.
Și mai rău a fost când au răsfoit actele de la maternitate.
Nu exista vreun certificat oficial de deces pentru copil.
Nicio semnătură limpede.
Nicio dovadă a trupului fetiței.
Maria dispăruse fără urmă.
În noaptea aceea, am stat lângă patul Andreei și i-am ținut mâna.
Perfuzii în brațe, pielea rece ca gheața.
Pe la trei dimineața, a început să plângă în somn.
„Mi-au luat-o…”, șoptea. „Mi-au luat-o…”
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
Atunci mi-am făcut o promisiune.
Nu mă voi opri până n-o găsesc pe nepoata mea.
A doua zi, poliția a venit cu întrebări.
La început, Vlad a negat tot.
Spunea că e o neînțelegere.
Că Andreea avea probleme psihice.
Că el doar a încercat „s-o protejeze”.
Apoi au început să iasă la iveală adevărurile.
O asistentă de la maternitate a prins curaj și a vorbit.
Îl văzuse pe Vlad intrând într-un salon interzis imediat după naștere.
Îl văzuse discutând cu un bărbat necunoscut.
Și, cel mai mult, îl văzuse ieșind cu un scaun pentru nou-născuți acoperit cu o pătură groasă.
În aceeași seară, poliția a descoperit transferuri de bani.
Sume mari.
Mii de euro, trimise către un cuplu din București.
Un cuplu care, de ani, încerca să adopte un copil.
Mi s-a făcut rău când am auzit.
Vlad își vânduse propria fiică.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
