— Serios? Ne dai afară pentru o discuție?
— Nu pentru o discuție. Pentru adevăr, a spus Marina, trăgând aer adânc în piept, ca să nu-și clatine hotărârea.
— Adevărul e că eu muncesc, plătesc rate, cresc un copil. Adevărul e că aici nu e hotel și nici adăpost de iarnă. Adevărul e că dragostea nu se măsoară în economii la chirie, a continuat ea, așezând ordinea lucrurilor, limpede, pe masă.
Igor a făcut un pas, cu palmele întinse, ca și cum ar fi vrut să domolească focul.
— Hai, nu dramatiza. Unde să mă duc la ora asta?
— La mama ta. Sau la sora ta. Sau unde vrei. Dar nu aici, a închis Marina, fără loc de târguială.
Doamna Tamara s-a ridicat dintr-o mișcare, ofensată.
— Vezi? Ți-am spus eu că nu e femeie serioasă. Emoțională, instabilă, a decretat, ca o sentință menită să rănească.
Marina a zâmbit pentru prima dată în seara aceea. Nu a fost un zâmbet vesel, ci unul clar, așezat.
— Și eu v-am spus că nu sunt preș, a replicat, recuperându-și demnitatea cu fiecare literă.
Apoi a întins mâna, a luat cheile de pe masă și le-a pus în geantă cu un gest care a sunat mai tare decât orice discuție.
— Cinci minute, a rostit simplu.
Igor a deschis gura, gata să adauge ceva, dar Pavel a făcut un pas înainte, ca o punte între cuvinte și liniște.
— Nu mai vorbi cu mama mea așa, a spus el, drept, fără înflorituri.
