Igor s-a oprit. Orice ar fi urmat s-a topit în tăcerea dintre ei.
În cinci minute, holul s-a umplut de pași grăbiți, de oftaturi nemulțumite și de șoapte nervoase. Apoi, ușa s-a trântit.
Marina a rămas pe scaun. A simțit cum genunchii îi slăbesc un pic; mâinile îi tremurau, ca după o furtună.
Pavel a venit lângă ea și a îmbrățișat-o. Îmbrățișarea lui a fost caldă și simplă, un adăpost fără condiții.
— Ai făcut bine, mamă, a șoptit.
Marina l-a strâns tare la piept, ca pe o ancoră.
— Îmi pare rău că ai auzit, a murmurat ea, cu un rest de vină pe limbă.
— Mai bine așa, a spus el, limpede. Acum știu că suntem doar noi. Și e suficient.
Mai târziu, spre seară, Marina a început să strângă masa. A adunat farfuriile, a strâns resturile, a aruncat fața de masă pătată, ca pe o piele veche pe care nu mai vrei s-o porți. A deschis geamul.
Aer rece, curat, a intrat în casă, spălând urmele discuției. În răcoarea aceea, pentru prima dată după mult timp, n-a mai durut nimic pe dinăuntru.
Nu pierduse nimic, și-a dat seama. Dimpotrivă: câștigase liniște. Și respect.
Iar acestea, nici în lei, nici în promisiuni, nu se pot cumpăra.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
